DOUĂ PUNCTE num. + s. n. (< lat. *dui, duae – lat. punctum, cf. fr. point, it. punto): semn de punctuație (:) folosit în scriere pentru a anunța vorbirea directă, reproducerea unor sunete sau zgomote sau un citat, o enumerare, o explicație sau o concluzie și pentru a marca, în același timp, o pauză mai mică decât aceea indicată de punct, așa cum găsim în exemplele „Dl Goe... zice încruntat: – Mam’mare. De ce nu mai vine?” (I. L. Caragiale); „Târziu cucoșul trâmbiță prelung: cucurigu!” (M. Sadoveanu); „Pitache scoate o rublă..., când se aude alături în livada de pruni: lip-lip!, lip-lip!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...când îl întrebi de unde-i, își dă căciula pe ceafă și-ți răspunde sumeț: «sunt vâlcean», ca și când tot județul ar fi al lui” (A. Vlahuță); „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere...” (M. Eminescu); „Sultănica e leită-poleită răposatul: când se aprinde, e vai de om, nu te poți apropia cale d-o poștie” (B. Șt. Delavrancea); „Poarta țarinii era deschisă: intră pe ea” (M. Sadoveanu).